Despre „șantierul” abordării apreciative

Acum câteva decenii, instituțiile de la nivel european și național responsabile de reglementarea și finanțarea societății civile și-au propus să disemineze abordarea „problem solving”. Era necesar deoarece, pe atunci, actorii sectorului neguvernamental nu înțelegeau suficient de bine acest mod de gândire sau chiar îl neglijau complet. Prin urmare, promovarea abordării problem solving inițial a generat progrese. Dar apoi a fost propagată și impusă obsesiv până când a devenit singura abordare acceptată. Astăzi, rezolvarea de probleme este „hegemonică”! Chiar dacă este un mod particular de a concepe proiectele, actorii societății civile sunt obligați să îl utilizeze permanent, peste tot, indiferent de misiunile lor.

Hegemonia abordării “problem solving”

Aceasta fiind cerința formală a finanțatorilor, rezolvarea de probleme a devenit modul de gândire convențional al oricărui actor al societății civile care are nevoie de finanțare pentru a-și îndeplini misiunea. Pentru a obține granturi, orice proiect dezvoltat de asociații, fundații sau rețele de advocacy trebuie să fie strict aliniat la abordarea problem solving.

Vreți să vă convingeți? Aruncați o privire pe orice formular de cerere de finanțare din ultimii ani și veți observa că acesta începe cu o secțiune în care solicitantul trebuie să justifice „problema” sau „nevoia” pe care proiectul său intenționează să o abordeze. Cu alte cuvinte, indiferent de proiectul pe care doriți să îl realizați, acesta trebuie neapărat să acopere o “lipsă”, un “deficit”, o “lacună”, să înlăture un “obstacol”, o „defecțiune”, să repare ceva care „nu merge”.

Ca urmare a hegemoniei abordării problem solving, toate organizațiile noastre sunt acum aliniate la un îndemn implicit din partea tuturor finanțatorilor, care ar putea fi formulat după cum urmează: „Ocupați-vă exclusiv de lucrurile care nu funcționează în sfera voastră de acțiune și lăsați lucrurile care nu prezintă probleme identificabile să evolueze singure, spontan, fără să vă atingeți de ele!” Dar, lăsând toate lucrurile care nu prezintă probleme specifice să evolueze singure, pierdem din vedere o gamă foarte largă de moduri de înțelegere a realității noastre. Pierdem, deci, oportunități de a fi utili publicurilor noastre sau de a ne dezvolta pe noi înșine!

“Problem solving” cu moderație e benefic, dar “problem solving” în exces (cum este cazul astăzi!) are consecințe negative. Una dintre acestea atrage în mod particular atenția comunității noastre: dacă toți actorii societății civile își concentrează atenția exclusiv asupra problemelor (obstacole, lacune, nevoi, slăbiciuni, deficite), atunci dezvoltarea de proiecte bazate pe „punctele forte” (experiențe pozitive, resurse valoroase, competențe, motivația cetățenilor) iese din raza lor de acțiune.

Datorită centrării exclusive pe problemele organizațiilor sau comunităților, “atuuri” acestora rămân neexploatate.

Abordarea apreciativă ca alternativă

Dacă un colectiv uman (organizație, comunitate) funcționează, asta înseamnă că în mod necesar deține anumite puncte forte, resurse prețioase, atuuri care îi dau elan și energie, permițându-i să existe și să meargă mai departe. Spre deosebire de abordarea centrată pe probleme, care ignoră din principiu acest “nucleu pozitiv”, abordarea apreciativă îl identifică sistematic, se concentrează pe el, îl dezvoltă în mod proactiv.

Care este premisa noastră, ca actori ai societății civile care alegem să utilizăm gândirea apreciativă? Că o comunitate sau o organizație nu trebuie întotdeauna să fie „reparate”! Atunci când punctele forte ale unui colectiv uman sunt identificate și știm cum să le punem în acțiune, acesta va putea înregistra o transformare pozitivă considerabilă. Datorită acestei transformări, colectivul respectiv va evolua către un stadiu superior de dezvoltare în care „problemele” inițiale nu mai sunt relevante, astfel încât „soluțiile”, care ar fi fost recomandate prin abordarea de rezolvare a problemelor, ar deveni inutile. Așadar, dintr-o perspectivă apreciativă, problemele care există la un moment dat într-un colectiv uman, chiar dacă nu sunt abordate și rezolvate direct, pot fi „depășite”.

Desigur, abordarea apreciativă este doar una dintre alternativele posibile la abordarea centrată pe probleme. Dar nu voi comenta aici alte alternative fiindcă deocamdată “șantierul” comunității ClimateCommons.eu este de a promova și construi resurse doar pentru abordarea apreciativă.

Comunitatea noastră se angajează să dezvolte abordarea apreciativă din două motive principale. În primul rând, pentru că este foarte relevantă pentru “locurile terțe”. Acestea iau naștere, în general, prin valorizarea punctelor forte, resurselor, motivațiilor și competențelor persoanelor care le creează. Locurile terțe sunt ecosisteme inovatoare care se dezvoltă privind spre oportunitățile oferite de viitor, mai degrabă decât spre problemele moștenite din trecut. Așadar, „rezolvarea problemelor” este o paradigmă care nu ne-ar putea oferi decât o înțelegere limitată a fenomenului “locuri terțe”. Al doilea motiv este că abordarea centrată pe probleme a fost utilizată pe scară largă timp de decenii în domeniul care ne interesează în mod special: Educația privind Schimbările climatice. Cu toate acestea, după cum putem constata astăzi, ea nu a produs rezultate satisfăcătoare. Credem că a sosit momentul ca Educația privind Schimbările climatice să fie reînnoită! Și putem face acest lucru doar experimentând abordări alternative, încurajând diversitatea modurilor de învățare, deschizând către nou spațiul nostru mental.

„Dificultatea nu constă în a înțelege ideile noi, ci în a scăpa de cele vechi”, observa J. M. Keynes. Credem că principala provocare pentru cei care începem să utilizăm abordarea apreciativă nu este să o înțelegem, ci să rezistăm reflexului de a trece automat pe modul „problem solving”, care ne-a fost insuflat tuturor de-a lungul anilor.

În loc de concluzie

Întrucât “șantierul” nostru pentru abordarea apreciativă abia a fost deschis, nu am încă nicio concluzie formală. Sper că vom putea trage împreună concluzii după proiectele apreciative pe care le vom derula. Dar deocamdată putem învăța câteva lucruri jucându-ne cu o analogie…

Din anumite puncte de vedere, un “mod de gândire” este asemenea unei “specii de plante”. Ambele germinează pe un sol fertil, apoi cresc, se înmulțesc și tind să se răspândească în ecosistemul lor. Atunci când întâlnesc alte moduri de gândire sau alte specii de plante, au două opțiuni. Prima opțiune este să le considere imediat “concurente”. În acest caz preocuparea lor va fi să le elimine, radical. Aceasta este atitudinea care definește o gândire sau o plantă atunci când devine „invazivă”. Cealaltă opțiune este să considere că și aceste moduri de gândire sau specii de plante întâlnite, tocmai pentru că sunt diferite, vor contribui la sănătatea ecosistemului comun și își merită locul la soare. Această atitudine este caracteristică gândirilor sau plantelor care au „arta autolimitării”, esențială pentru a conviețui și prospera într-un mediu complex.

Cum „gândește” o plantă și ce putem învăța de la ea?

– O plantă benefică nu își domină ecosistemul pentru a nu monopoliza toate resursele sale, căci acest lucru ar împiedica alte plante să prospere. În mod similar, un anumit mod de gândire nu trebuie să încerce să acapareze tot spațiul intelectual, pentru a nu împiedica apariția sau acceptarea altor abordări și perspective.

– O plantă benefică favorizează creșterea altor plante prin protejarea și hrănirea solului comun. De exemplu, o plantă care fixează azotul îmbunătățește calitatea solului în folosul diverselor plante pe care acesta le susține. Modul nostru de gândire ar trebui să favorizeze calitatea spațiului public, necesară pentru discuții și deliberări valoroase pentru întreaga societate. Alte moduri de gândire pot beneficia de “fertilitatea” spațiului public, comun.

– O plantă benefică sprijină alte plante deoarece știe că dezvoltarea biodiversității în ecosistemul său îl face pe acesta mai rezistent la “șocurile” externe. Gândirea noastră trebuie să practice dialogul, stimulând alte idei și moduri de gândire, formând astfel un mediu intelectual mai pluralist și mai complex și, prin urmare, mai puțin vulnerabil la răspândirea ideologiilor.

– O plantă benefică se autolimitează, pentru a evita să își „invadeze” ecosistemul. O plantă invazivă, după ce se răspândește, devine imposibil de eradicat fără ca întreg mediul respectiv să fie afectat. Modul nostru de gândire trebuie să se autolimiteze, având grijă să își precizeze “aria de validitate”. O gândire care se pretinde “validă peste tot” este prin definiție o “ideologie”.  După ce o ideologie se înrădăcinează adânc în societate, “eradicarea” ei va afecta inevitabil întreg mentalul colectiv.   

Prin urmare, fie că vorbim despre plantele din natură sau despre modurile de gândire din societate, creșterea diversității lor și multiplicarea interacțiunilor între ele are consecințe benefice. Atât societatea umană, cât și ecosistemele naturale au nevoie de varietate, dinamism și echilibru pentru a funcționa optim în prezent, dar și pentru a se pregăti și a face față mai bine la provocărilor viitoare.

Perspectiva dereglări climatice ne cere să promovăm atât în ecosistemele sociale, cât și în cele naturale, niște medii cât mai diversificate și relaționale. Aceste caracteristici ne vor permite să găsim soluții la problemele noastre – dar și să ne valorizăm punctele forte, resursele deja disponibile, atuurile și sinergiile. Acesta este programul abordării apreciative.

___

Ca parte a abordării apreciative propuse de ClimateCommons.eu, primul nostru produs este ghidul „Appreciative Design for Climate Activism in Third Places”. Este o resursă educațională, deschisă tuturor, disponibilă aici: